Asteptand...

Problema lumii moderne este ca are prea multe doctrine politice si nici o doctrina morala. In conditiile in care beneficiem de tot confortul necesar pentru a ne dezvolta spiritual, ne indreptam cu o viteza uimitoare spre degradare.

In veacurile de mult apuse, cand si cea mai banala gripa putea avea efecte catastrofale asupra organisului uman, cand pentru a diminua intunericul noptii care apasa greu asupra peretilor sumbrii ai odaii cu iz de mucegai, se apela cu incredere la setul de lumanari de pe policioara, cand luxoasa buda o reprezenta olita cu smaltul sarit de sub pat, atunci, odinioara, au fost asternute pe hartie marile capodopere ale literaturii, muzicii, picturii etc. Marilor compozitori de atunci nici prin cap nu le trecea ca muzica lor va fi, pentru noi, cei din secolul XXI, un refugiu, o reverie si un balsam sufletesc... Poate ca oamenii de atunci constientizau ca nu Everestul este muntele cel mai greu de urcat, ci Golgota. Poate ca atunci nu prima confortul fizic in fata celui psihic. Si, cu siguranta, trufia nu era ridicata la rang de trasatura princeps a personalitatii individului. Cat de simplu, de umil, de dureros si de bland l-a intrebat Isus pe aprodul care i-a dat prima palma :"De ce ma bati?" Dar noi, oamenii obisnuiti, nu am reactiona cu o intrebare de genul:" Ba, fraiere, tu stii cine-s io!?"?

De aceea tind sa cred, in incultura mea multilaterala, ca Apocalipsa va fi mai degraba o revelatie, decat sfarsitul lumii.

Un 8 Martie de criza!

De ceva vreme nu am mai scris. Nu am avut inspiratie nici macar pentru a abera cu gratie. Am tot stat si m-am gandit, mi-am stors creierul, mi-am implorat neuronul, am promis divinitatii marea cu sarea, mi-am indreptat pios privirea catre budism, am invatat crezuri si descantece negre, fara nici un rezultat, insa. Nici o idee, nici un cuvant. Nimic. Pana in seara asta, cand asteptarea a luat sfarsit.
Afectata de criza (afectata din mosi stramosi, de altfel, ca tot omul de rand, cu diferenta ca eu, spre deosebire de strabunii mei nu o mai numesc "saracie lucie", ci "criza" ori "recesiune"), cu portofelul plin de praf si de carduri de credit descoperite, cu poseta plina de adrese de la banca prin care mi se comunica zilele de intarziere a platilor, am cautat sa gasesc, zilele trecute, o solutie pentru a intampina zilele de 1 si 8 Martie cu satisfactia procurarii cadourilor binemeritate pentru "doamnele" din viata mea.

Mi-am amintit atunci de un articol citit pe un blog care facea referire la smecherii cu bolizi de zeci sau sute de mii de euro, ajunsi in imposibilitate de plata a ratelor. Acesti mari afaceristi au inceput sa ingroase randurile la ghiseele firmelor de leasing, pentru a returna masinile . Mai bine le ofereau amantelor, cadou de 8 martie:"Uite, papuso, cheile de la masina asta pentru care am platit 50000. Mai dai 100000 si e a ta". La fel ar putea proceda si domnii care, pentru satisfacerea poftelor nebune si nebanuite ale diverselor madame focoase, au achizitionat o locuinta, prin credit imobiliar, si care, in plina recesiune, nu mai pot face fata cheltuielilor. Posibilitati sunt multiple, important este sa avem imaginatie.

Personal, voi achizitiona hartie creponata in vreo doua-trei nuante, lipici, mucava, trei-patru plicuri si, cu ajutorul unui foarfece si a unui pix din dotarea proprie, voi crea felicitari personalizate pe care le voi trimite prin posta, insotite de mesajul:"Calul de dar nu se cauta la dinti. La multi ani!"

Magazinul Leonardo si politica de vanzare

Cine ma cunoaste stie parerea mea despre romani. Da, fratilor, sustin cu tarie,inca o data, ca draga noastra Romanie, "tara mea de glorii, tara mea de foc", este populata in procent de 90 % de oameni prosti, retardati, inculti, nesimtiti etc, ceea ce ma face sa ma scarbesc mai mult, cu fiecare zi ce trece, de viata de rahat petrecuta pe taramuri basesciene.

In weekend, mai exact sambata, merg la cumparaturi . Ma opresc la magazinul Leonardo si achizitionez o sapca pentru copil care ma astepta langa mama la intrarea in magazin. Constat ca, de fapt, sapca ii este mica si, luandu-l de manuta, ma intorc in magazin, pentru a schimba produsul cu altul marime mai mare. Ajunsa la casa de marcat, o mare doamna in viata, casierita, ma anunta ca nu este posibil sa schimb sapca, pentru ca ea, doamna, nu se joaca de-a vanzarea. Eu raman masca si ii "amintesc" muierii ca exista o lege prin care agentul economic, implicit angajatii sai, are obligatia sa schimbe produsele vandute in termen de maxim 30 zile, daca nu se constata deteriorarea acestora din vina cumparatorului... Dupa un schimb de replici destul de taioase, usturatoare, aproximativ 10 minute, gen :"Nu-s io de vina ca tu habar n-ai cum sa-ti faci cumparaturile", "Hai dispari de-aci", "Nu-ti schimb nimic", "Doamna sunteti obligata si nu plec de-aici pana nu-mi schimbi sapca", "Ai posibilitatea sa stornezi produsul din casa de marcat", "Daca nu stii cum, iti arat eu" etc, vine o alta vanzatoare care imi spune ca, daca am bonul fiscal, nu este nici o problema, pot schimba produsul. Asadar, nu era nici o problema. Nici o regula interna. Nimic. Era doar nesimtirea casieritei care, visandu-se intr-un post de top management in firma respectiva, isi luase rolul in serios.

Abia m-am abtinut sa nu matur podeaua cu ea. Dar nu am putut sa ma abtin si sa nu ripostez, sa nu imi apar drepturile facand apel la maximul de decibeli din dotare. Ma vedeam ca in bancul cu Bula :

Bula:"Bunico, imprumuta-mi 5 lei"

Bunica:"Pana cand, Bula?"

Bula:"Pana nu-ti trag vreuna"...

Ceea ce e mai grav este faptul ca nu sunt un caz singular. Respectiva angajata a magazinului Leonardo si-a etalat calitatile si abilitatile de casierita de magazin satesc si in alte imprejurari, cu alti cumparatori, devenind in acest fel un fel de vip autohton...