Agonie si extaz...

Au trecut si sarbatorile...si bine au facut! Ca niciodata, nu am asteptat noul an... Nu stiu ce vreau, nu vreau nimic. Nici macar sa scriu acum. Dar trebuie. De ce? Nu stiu. Si nu stiu ce as putea spune. Poate ca incerc sa ma elucidez pe mine. Poate ca ar trebui sa imi pun ordine in idei. Un haos total din care nu stiu cum sa fac sa evadez. Nu cunosc cauza; ori sunt atat de multe, incat nu gasesc esenta. Vreau atat de multe si totusi nu vreau nimic. Am atatea de spus, dar cuvintele nu-si gasesc locul in ordinea fireasca a unei propozitii. Traiesc in virtutea inertiei. Nu mai simt nimic. Nici durere, nici tristete, nimic. Incerc sa derulez firul vietii mele. Cate au fost si cate au trecut. Ce am iubit si cate mi-au repugnat. De cate m-am temut si pe cate le-am luat asa cum au fost. Au fost multe si au fost de toate. Si totusi nu imi pot da seama cand si cum au trecut. Stiu ca au fost. Sunt sigura de asta. Nu-mi amintesc nimic. Sau imi amintesc atat de multe, incat o sistematizare ar fi prea dureroasa. Dar sunt aici, toate, adunate. In minte si in suflet. O povara obositoare. Sau poate crucea... Nu ma mai sperie nimic. Trairi, sentimente, experiente adunate intr-un vid. Ma joc de-a echilibristica pe marginea prapastiei si nu mi-e frica sa nu cad. Cu toate ca n-as vrea. Si toate cuvintele mele expuse asa pe fondul gri sunt goale, fara continut. Si nu ma joc cu ele. Franturi din mine, ceea ce a mai ramas.

Stiu ca par vesela, dar nu sunt. Doar imi joc rolul mult visat. Un joc al extremelor. Fara miza. E chinuitor. E strigator la cer. Si urlu...dar nu aude nimeni. Pentru ca nici vocea nu mai are constistenta.

Mai stiu ca sunt cateva persoane dragi mie care nu stiu lucruri despre mine, despre gandurile mele, despre toate sentimentele care se imbulzesc, despre toate grijile si framantarile... Si atunci ma intreb, oare daca ar stii, adevarul , tot, gol, simplu, brutal, ar mai fi toate asa cum sunt? Ar mai spune ce spun, ar mai face ce fac? Dar nu pot fi brutal de sincera, oricat ma laud ca sunt...

Si in astfel de momente imi vine sa fac orice numai sa simt ca traiesc, ca nu sunt doar un alt cadavru ambulant pe pamant...

"...

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,

Umbrela cu cap de pisica ranjeste

si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,

Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,

din mine ies limbi si naparci otravite.

din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,

si insasi natura atotstiutoare

Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare?

Sau numai un turn ratacit printre case,

Un turn de pe care cad pietre pretioase..."